1. Inspecția vizuală, înainte de orice atingere
Examinatorul privește articulația în repaus și în mișcare: umflare difuză, contur șters, poziție antalgică, atrofie musculară regională. Se notează și semne la distanță — culoarea pielii, circulația periferică, eventuale deformări ale axului. Ordinea contează: inspecția precede palpare, pentru că palparea modifică temporar aspectul țesuturilor superficiale.
2. Palparea diferențiază structurile implicate
Degetele urmăresc linia articulară, tendoanele și bursele. Se distinge o umflare osoasă (dură, fixă) de una sinovială (moale, cu fluctuație) sau de o acumulare lichidiană. Temperatura locală se compară cu partea opusă. Aceste diferențe — nu simpla prezență a durerii — orientează spre un proces inflamator, mecanic sau degenerativ.
3. Mobilitatea: activă, pasivă și rezistența la final
Se măsoară amplitudinea în grade cu un goniometru, mai întâi activ (pacientul mișcă singur), apoi pasiv (examinatorul mișcă). Un arc de mișcare activ redus, dar pasiv complet, sugerează o problemă musculară sau tendinoasă. Când ambele sunt limitate, cu un „cap de oprire” ferm, mecanismul e probabil articular.
4. Testele speciale izolează un ligament sau un tendon
Fiecare articulație majoră are manevre dedicate: teste de stabilitate pentru ligamentele încrucișate la genunchi, teste de conflict la umăr, manevre de compresie la șold. Un test pozitiv izolat are valoare limitată; interpretarea se face în contextul istoricului și al celorlalte constatări. Sensibilitatea și specificitatea diferă mult de la o manevră la alta.
5. Comparația cu partea contralaterală și contextul general
Aproape fiecare măsurătoare se raportează la articulația opusă, care servește drept control intern. La acestea se adaugă observații sistemice — mers, postură, status metabolic general. Nutriția, gradul de hidratare, aportul de proteine și de micronutrienți precum zincul influențează calitatea țesutului conjunctiv, însă legătura cu manifestările articulare locale rămâne, în literatura de specialitate, incomplet clarificată.
Pe scurt: un examen articular complet combină inspecția, palparea, testarea mobilității, manevrele specifice și comparația bilaterală — niciun pas singur nu stabilește un diagnostic.






